Acum.

De data asta, nu m-am apucat de scris la ora 2.. ci la ora 1 :)) Si de data asta, nu mai am intrebari. De data asta, nu mai scriu ca sa-mi eliberez mintea, ci ca sa sarbatoresc fericirea totala pe care o am in suflet!

Viata are un mod “ciudat” de a aranja lucrurile… Si zic ciudat, pentru ca dupa toate momentele, dupa toate intrebarile fara raspuns, dupa toate clipele in care m-am simtit dezamagita… A venit, neasteptat si necautat, momentul in care lucrurile s-au aranjat mai bine decat am sperat vreodata.

Cu toate sperantele si dorintele si rugamintile mele… nu prea eram convinsa ca pot sa gasesc pe cineva care sa-mi ofere ce imi doresc eu, lucruri atat de diferite, si care sa ma completeze si sa isi doreasca sa uneasca tot ce insemn eu, ca intr-un puzzle, doar ca sa ma vada zambind 🙂

Stiu, e un inceput si toate inceputurile sunt frumoase. Dar de data asta, am sentimentul ca acest inceput o sa dureze mult si bine. Stiu, mai sunt multe de aflat, multe de aranjat. Dar pentru prima data dupa mult timp, sunt dispusa sa accept provocarea, total. Am invatat ca daca incepi orice avand in minte frica ca se va termina, asa o sa fie. Am invatat sa-mi tin picioarele pe pamant, mai ales atunci cand capul e in nori!

Si am mai invatat ceva… Ca dragostea are valoare doar atunci cand este daruita din suflet.. Fara asteptari, fara frica. Am invatat ca dragostea nu inseamna ca doi oameni care se bat cap in cap trebuie sa ramana impreuna doar pentru ca tin unul la altul… Am invatat ca respectul este cel mai valoros lucru pe care ti-l poate oferi cineva, vreodata. Am invatat ca gesturile unui om ii definesc caracterul. Am invatat ca omul care tine la tine nu vrea sa te schimbe pentru el, dar te poate ajuta sa te schimbi pentru tine. Am invatat ca atunci cand un lucru este pur, tot haosul din cap este redus la tacere, iar deciziile iti vin natural. Am invatat ca o imbratisare vorbeste mai clar si mai tare decat orice cuvant. Am invatat ca timpul nu inseamna nimic atunci cand sentimentele sunt reale. Am invata ca sentimentele sunt reale atunci cand furtuna dispare doar cand dai de ochii persoanei apropiate. Am invatat ca persoana langa care vei fi fericit este persoana care este mandra sa te aiba. Am invatat ca persoana care te vrea langa ea are curaj sa te faca o parte a lumii sale. Am invatat ca persoana care te vrea in viata ei iti demonstreaza acest lucru. Am invatat ca frica nu face altceva decat sa ne impiedice sa ajungem in locul in care trebuie sa fim. Am invatat ca persoanei care vrea sa te iubeasca nu ii este frica sa ti-o spuna. Am invatat ca trecutul este trecut pentru un motiv, iar prezentul este cel mai mare dar pe care il putem primi. Am invatat ca persoana care conteaza nu da in spate cand simte ca tu esti nesigur, ci te ajuta sa mergi in directia benefica pentru tine, indiferent de consecinte. Am invatat ca intr-o seara, intr-un moment, lucrurile se aranjeaza in asa fel incat sa cunosti un om care te completeaza perfect, un om care are curaj sa vina si sa-ti zica “Buna”. Si am invatat ca unele lucruri nu pot fi explicate, dar pot fi simtite atat de puternic, incat nu mai ai nevoie de o explicatie.

Acum, nu imi mai este frica. Stiu ca ceea ce conteaza este prezentul. Si orice s-ar intampla, nu pot decat sa ma bucur pentru ca aceste momente au existat si exista.

Am impresia ca traiesc un vis. De fapt sunt sigura. Iar partea cea mai frumoasa este ca il traiesc, nu il mai visez.

Unul dintre cele mai frumoase momente in viata este acela in care suflatul in lumanari in tortul de ziua ta nu mai reprezinta un moment in care iti pui o dorinta, ci un moment in care multumesti pentru ceea ce ai!

Si pentru asta, iti multumesc tie!

Another 2 am.

Cred ca eu si ora 2 noaptea avem o legatura foarte puternica. Nu de alta, dar ma apuc de scris la ora asta cam de fiecare data. Probabil asta e ora de trezit a mirificei voci interioare, partea mea “creativa” si, in acelasi timp, avida dupa raspunsuri.

Irelevanta situatia care m-a facut de data asta sa caut anumite raspunsuri, relevant este ca iar mi-am umplut singurica mintea de tot felul de intrebari. Bine, nu singurica, de ce sa iau tot meritul asupra mea? Sa zicem ca situatia, oamenii, universul, faptul ca e Mercur retrograd (e? nu stiu, sa-mi fie scuzata ignoranta) m-au adus din nou in pragul unei mici, micute, mititele crize “existentiale”. Si cum incerc eu sa dispersez aceasta ceata care imi invaluie capul? Prin scris (bineinteles, dupa multe discutii avute cu cei mai buni prieteni). Prin scris pentru ca asa vorbesc eu cu mine. Si pentru ca asa, cel putin aparent, sunt in stare cat de cat sa-mi organizez ideile.

>> Se facea ca era odata (i’m in the mood for slang, don’t judge) o fata desteapta, care intr-un fel sau altul se implica in niste situatii nu chiar atat de destepte. Sau situatiile in teorie pareau a fi destepte, dar in practica, nu tocmai. Sigur, fata era constienta ca practica e mult mai grea ca teoria, si totusi, intamplarile recente au lasat-o, putin, cu gura cascata (nu, glumeam, nu e frumos pentru o domnisoara sa aiba gura cascata, sa zicem ca era asa… intredeschisa). Dupa multa vreme in care ea s-a intrebat, a cautat, s-a certat cu ea insasi ca sa ajunga la niste concluzii si principii mai sanatoase (si culmea, a si reusit!), in viata ei s-a ivit o ocazie pentru a pune in practica proaspat culesele si alesele deprinderi. Cumva, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. Si de aici, valul de intrebari : e ea de vina? e situatia de vina? sunt ceilalti de vina? e Mercur retrograd si o uraste? shit happens? s-a grabit? e prea plina de sechele? e salbatica? are asteptari prea mari, standarde prea ridicate (=> n-o sa-i fie niciodata indeplinite)? gandeste prea mult? e prea agitata? n-are rabdare? a luat-o din prima in directia gresita? dar de unde sa stie in ce directie s-o ia? exista o directie gresita? mai sunt multe lectii (da, stie ca toata viata inveti, dar pe acelasi subiect???) ?! ce mai trebuie sa invete de tot intalneste aceleasi situatii? sau trebuie sa puna cu adevarat in practica ce a invatat, chiar daca nu e obisnuita? si de unde sa stie cum sa procedeze? si daca situatia nu e la fel, doar pare a fi? se merita? nu se merita? cat de mult e prea mult? cum e cu increderea, se acorda, nu se acorda? a devenit prea rece si indiferenta? sunt persoanele din viata ei cele potrivite la momentul acesta? sigur, toti oamenii au probleme, dar de unde sa stie cu care sa-si bata sau nu capul? e ok daca se simte dezamagita? e trista, nu e trista?  le rezolva timpul pe toate sau devin doar evenimente indepartate carora nu le mai acorzi la fel de multa atentie, ca la stiri?  chiar se merita sa-si puna toate intrebarile astea, in loc sa stea linistita si sa doarma (!!!!!) pentru ca maine are treaba toata ziua? sau ar trebui sa se calmeze si sa nu mai fie asa nevrotica? (mhm, bine, la intrebarea asta stie deja raspunsul)… Acum ca am terminat (cred) pomelnicul de intrebari ce ii zguduie fetei neuronii, asteptam sa tragem niste concluzii. <<

Sunt constienta ca raspunsurile or sa vina. Candva. Posibil curand. Cel mai probabil, tot din capul meu, in functie de situatiile care vor urma, in functie de cum se aseaza stelele pe cer…

Concluzie n-am nici macar la acest post. Astept sa vina. Pana atunci, obligat, fortat, somn!

Primavara. Peste tot.

Sunt aici.

Dupa multe intamplari, dupa multe lupte, sunt inca aici. Mi-a fost dor. Sunt cine vreau sa fiu, sunt eu. Sunt intreaga, fara sa am pe cineva langa mine si sunt fericita. Daca vreodata o sa ma mai indoiesc de puterea mea, sper sa-mi cada ceva (usor, bland, ca o mangaiere) in cap si sa ma trezeasca. Este adevarat, Universul lucreaza pentru noi, in masura in care si noi lucram pentru noi. Adevaratele lupte nu vor fi duse niciodata impotriva altora, ci impotriva noastra. Iar daca stii cum sa iesi invingator dintr-o lupta cu tine, poti sa zici ca ai castigat jocul. Or sa fie multe runde de-a lungul vietii, dar satisfactia de a le castiga, una dupa alta, nu se compara cu nimic. Este cel mai frumos sentiment.

Am avut puterea sa ma rup de lucrurile care imi faceau rau. Unii ar spune ca tarziu, eu zic ca la momentul potrivit.

Mai am mult de lupta, dar acum stiu cum sa ma port cu mine. Stiu pe ce drum sa merg si am facut primii pasi. N-a fost usor, nu este usor nici acum, dar merita. Merita fiecare centimetru parcurs. Unii pasi i-am facut cu lacrimi in ochi, altii cu zambetul pe buze. Unii i-am facut cu amandoua, simultan. Dar am mers inainte. Nu stau pe loc si nu ma mai opresc.

Toate lucrurile prin care am trecut m-au adus in punctul asta. Nu am regrete si nu as schimba nimic, pentru ca toate m-au adus la mine. Si ce bine e sa fiu eu! Am realizat ca nu poti sa te schimbi incat sa fii tot timpul pe placul celor din jur. Oricat ai incerca, ori cat ti-ar reusi o perioada, nu duce la nimic bun. Doar la frustrari, ale tale si ale celorlalti. Falsitatea nu-si are rostul. Acum stiu ca cel mai important lucru este sa nu renunti, sa muncesti, sa tragi de tine cat poti de mult pentru a-ti implini visele. Si stiu cat de important este sa te odihnesti, din cand in cand. Stiu ca inveti sa apreciezi cu adevarat lucrurile atunci cand nu le ai, din pacate. Asa ca am decis sa apreciez tot, acum, aici. Stiu ca atunci cand ceri ceva, trebuie sa fii exact. Si atunci cand primesti, sa fii recunoscator. Am invatat ca nu trebuie sa fortezi nimic. Tot ce este fortat, nu este natural, iar ce nu este natural, nu face bine. Am invatat sa accept tot ce simt, nu sa ignor. Am invatat sa ma ascult cu adevarat, si am invatat ca singura persoana care stie ce am nevoie, ce vreau si imi poate oferi toate astea sunt eu.

Noi suntem stapanii propriului destin. Noi avem lacatul… si tot noi avem cheia. Nu trebuie s-o cautam, este acolo dintotdeauna. Trebuie doar sa avem curaj sa o folosim.

Coincidenta sau sincronizare?

A fost odata ca niciodata… Nu. De fapt, n-a fost odata si nici nu s-a intamplat o singura data. Se intampla mereu.

In viata, aproape zilnic, ne lovim de situatii, oameni, cuvinte, intamplari care ne dau putin peste cap. Sau poate mi se intampla doar mie, habar n-am. Aproape zilnic, se intampla cate o chestie care ma face sa ma gandesc la intrebarea asta “coincidenta sau sincronizare” ?!

Ca de obicei, ma gaseste ora 2.00 cu laptopul in brate, cu o mie de intrebari in cap si cu o dorinta nestavilita de a vorbi. Si cand nu am cu cine (sau asa am eu impresia) ma apuc si vorbesc cu mine. Nu, nu in modul schizofrenic. Dar ma apuc sa scriu in incercarea de a-mi face ordine in mintea mea vesnic neobosita. Si pentru ca vreau ca aceste ganduri sa ramana inregistrate undeva, ca sa pot reveni la ele mai tarziu.

Asta seara, ma intreb daca si alti oameni se gandesc atat de mult la o situatie cum fac eu. Overthinking. Anumite intamplari au tendinta de a ma obseda pentru o perioada, mai ales cand se intampla in momente cel putin speciale (a se citi ciudate) ale existentei mele. Se intampla si altora sa se gandeasca la ceva, ca mai apoi, in scurt timp, sa se materializeze intr-un fel sau altul acea idee in “realitate”? Sa ai asa o dorinta arzatoare de un anumit lucru si puff, acel lucru apare? Sa cunosti oameni care sa se potriveasca energiei tale, cu care sa te simti “ca acasa” ? Sa ai un anumit punct de vedere si sa gasesti pe cineva care sa ti-l impartaseasca? Sau pur si simplu sa ti se faca pofta de o rodie si cineva sa-ti dea un pahar de suc de rodie in urmatoarele 10 minute, doar pentru ca ti-ai exprimat dorinta cu voce tare (true story, acum cateva saptamani, tooootal intamplator)?

Lucrurile astea ma fac sa ma gandesc daca chiar exista un tipar pe undeva, niste linii trasate ca sa ne ghideze spre anumite momente. Tipar care, binenteles, se poate schimba de fiecare data in functie de noi, de alegerile si actiunile noastre. Sau sunt doar coincindente? E o coincidenta care ne aflam intr-un anumit moment intr-un anumit loc? Ca fara intentie, fara sa ne dam seama, facem niste actiuni bazate pe instinct, desi aveam altceva in plan, si totusi, ajungem unde trebuie sa fim? Sau este pur si simplu sincronizare? Sincronizare intre dorintele noastre, situatiile in care ne aflam noi si cei din jur, cum sunt aliniate stelele pe cer si ce avem nevoie pentru a mai face un pas in fata? Un amalgam de factori care are puterea sa ne impinga in urmatoarea etapa a vietii noastre?

Poate ca este putin din amandoua. Cred ca destinul ti-l faci tu, dar in acelasi timp, anumite lucruri te imping inspre ceva. Pentru mine, asta inseamna instinct, adica senzatia aia care este mai puternica decat orice altceva, desi uneori nu se manifesta intr-un mod “vizibil”,de care nu suntem constienti intotdeauna, care ne plimba din loc in loc,intr-o calatorie fara sfarsit, pentru care destinatia (cel putin in plan fizic) oricum nu ar insemna mare lucru. Calatoria care a inceput in momentul in care ai fost conceput, in care poti sa schimbi directia in orice dimineata cand te dai jos din pat sau in fiecare seara cand inchizi ochii, in momentul in care ai pierdut metroul sau cand ai dat un telefon.

Sincera sa fiu, imi place sa cred in varianta dorinta + sincronizare + munca = LOVE . Pentru ca sunt o visatoare incurabila. Pentru ca imi place sa lucrez pentru lucrurile pe care mi le doresc si, asa, valoarea si importanta lor creste. Pentru ca imi place sa cred ca anumite lucruri sunt mai mult decat ceea ce par a fi. Pentru ca imi place sa cred ca nu exista o greutate chiar atat de mare pe umerii nostrii. Pentru ca imi place sa cred ca intamplarile, persoanele, cuvintele apar in viata noastra la momentul potrivit ca sa ne ajute. Daca acceptam ajutorul, cum il folosim si pentru cat timp, depinde doar de noi. Imi place sa cred ca toate situatiile prin care am trecut m-au adus aici, in momentul asta. Moment in care sunt recunoascatoare si fericita pentru tot.

wpid-screenshot_2014-09-15-13-14-19-1

Monolog

De cate ori ti-ai promis ca n-o sa mai ajungi aici? De cate ori ai stat pe podea, uitandu-te in oglinda, in timp ce plangeai si te rugai oricui sa te ajute? De cate ori te-ai intrebat de ce iti faci asta? De ce iti permiti sa ajungi mereu in genunchi, cu fruntea lipita de podea, pentru ca simti atat de multa durere incat ai impresia ca daca te misti de pe podea o sa te spargi in mii de bucatele si n-o sa le gasesti pe toate niciodata? De cate ori te-ai intrebat de ce iubesti prea mult? De ce nu poti sa fii si tu una dintre persoanele alea care nu pun la suflet? De ce trebuie sa fii tu intotdeauna fata aia care da si da si da pana cand nu mai ramane cu nimic, si tot ar mai da? De ce dai? De ce nu te opresti? De ce nu vezi? De ce trebuie tu mereu sa faci pe eroina? De ce nu poti, macar o data, sa-ti iei inapoi toate sentimentele si sa le bagi cu forta la loc in inima si in mintea ta, unde le e locu’? De ce simti nevoia sa rezolvi tu totul, sa faci tu in asa fel incat totul sa fie bine? Pe tine cine te rezolva? Pe tine cine te aduna de pe jos? De ce esti asa moale, asa naiva? Nu te recunosc. Si nu-mi place de tine. Din cauza ta ma doare capul. De ce te uiti la mine cu ochii aia rosii? Ai impresia ca eu pot sa te ajut? Nu vreau sa te mai vad. Nici macar nu vreau sa stiu ca existi. Nu suport sa stiu ca imi impart existenta cu tine, din cauza ta dau mereu inapoi. Daca as putea sa te distrug, as face-o. Dar sunt obligata sa traiesc cu tine, sunt obligata sa-ti aud durerea si s-o simt. Sunt obligata sa trec prin asta cu tine. Esti masochista. Iti place cand cineva iti face rau, ai impresia ca esti o martira. Ai impresia ca asta meriti, ca asa ti-e dat. Crezi ca o sa apara cineva si o sa zica “Vaai, saraca, ia uite cat a suferit! Poftim o viata perfecta si fara griji de care sa te bucuri in continuare!”. N-o sa vina nimeni. Ai impresia ca daca suferi, iti cureti cumva karma. Cui pe cui se scoate. Dar adevarul e ca in viata asta, prea putini din cei care merita platesc pentru ce fac. Esti proasta pentru ca te gandesti ca o sa-i pese cuiva de cat rau iti face tie. Esti proasta pentru ca te gandesti ca primesti ceea ce meriti. O sa primesti ce au ei chef sa-ti dea. Cand o sa inveti?  De cate ori tre’ sa ma mai uit in oglinda si sa te vad plangand?

Sunt un paradox sau Cum calatoresc prin viata

PARADÓX, paradoxuri, s. n. 1. Enunț contradictoriu și, în același timp, demonstrabil; părere (absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut; p. ext. ciudățenie; enormitate, absurditate.

Exact. Toate actiunile mele sunt contradictorii si, in acelasi timp, demonstrabile. Adica cum?!

Adica am atatea ganduri in capsorul meu incat, uneori, imi vine sa le scot cumva si sa le pun intr-o cutiuta, la pastrare, pentru a fi analizate mai tarziu.

Sunt o persoana duala. Asta a observat cam oricine ma cunoaste cat de cat bine. Imi plac lucruri total diferite, am sentimente total diferite pentru acelasi lucru. Adica pot sa te iubesc si sa te dau dracu’ cu la fel de multa pasiune, in acelasi timp. Pot sa ma comport ca o domnisoara desavarsita sau pot sa ma comport ca o adolescenta rebela. Imi place la fel de mult albul, cat imi place negrul. Imi doresc sa fiu libera si in acelasi timp imi doresc sa apartin cuiva. Imi plac floricelele la fel de mult ca animal print-ul. Poti sa ma vezi pe tocuri la fel de relaxata cum ma vezi si in adidasi (desi sa fiu sincera, adidasii castiga de cele mai multe ori, din comoditate). Imi place sa ies sa dansez si imi place sa stau in pijama in casa uitandu-ma la seriale. Imi place la fel de mult baletul, cat imi place dancehall-ul. In fine, ati inteles ideea.

E bine in viata sa fii si versatil. Dar din cand in cand, lupta asta intre MINE si MINE devine obositoare.

Din ce in ce mai des, am momente in care vreau pur si simplu sa fac o jumatate din mine sa taca! Bun, pana aici, totul normal, orice persoana are momente de genul, nu? Ei bine, eu am momente de genul MEREU. De cand ma trezesc dimineata, duc o lupta cu mine : sa ma trezesc sau sa mai dorm? sa beau ceai sau suc? sa mananc acum sau mai tarziu? Apoi : sa ma aranjez azi sau sa plec de acasa in hainele pe care pun mana prima data? sa ma dau sau nu cu ruj? etc. Mai pe scurt, nu exista data in care sa fiu 100% multumita intr-o situatie (exagerez, poate am avut vreo 2-3 intamplari d-astea in viata). Alegerile care tin de aspect sau de situatii minore sunt mai usor de facut. Ca de obicei intrevine cheful (sau lipsa lui), comoditatea, locul in care trebuie sa ajung s.a.m.d.

Iar in celelalte situatii, o sa spuneti ca rezolvarea vine simplu : sa-mi stabilesc prioritatile. Dar ce te faci cand eu imi doresc in egala masura doua lucruri total diferite?! Si n-o sa fiu niciodata complet fericita intr-o situatie, pentru ca partea din mine pe care am redus-o, cu greu, la tacere, incepe si sopteste, vorbeste, tipa, urla, pe masura ce timpul trece, revendicandu-si dreptul ei la fericire? Inca nu am gasit raspunsul. Deocamdata, hranesc fetele astea atat de diferite pe rand, cate putin. Cand partea linistita, cand pe-aia zbuciumata. Dar in felul asta, ajung amandoua sa fie hamesite si mai devreme sau mai tarziu, o sa ma flamanzeasca ele pe mine, de energie.

De cele mai multe ori, cand o persoana intra intr-un fel sau altul in contact cu mine, le fac (involuntar) cunostinta cu Sonia zbuciumata. Adica aia vesela, vorbareata, hotarata, increzatoare si puternica. Sonia Alfa, daca vreti! Ei bine, Sonia asta pare putin superficiala, cam fitoasa si cam greu de inghitit (pentru unii). Si de cele mai multe ori, oamenii raman cu un gust dulce-amarui dupa prima intalnire cu mine. Lucrurile se schimba odata ce oamenii poarta o conversatie adevarata cu mine, pe orice tema. Atunci, incepe sa se auda si glasul Soft Soniei. Adica Sonia aia foarte draguta, linistita, calma si potolita. In ambele situatii, sunt o persoana sincera si, de cele mai multe ori, corecta (nu vreau sa zic intotdeauna, ca sunt constienta ca am si scapari ale ego-ului!) si de incredere. Nu-mi dadusem seama pana acum ceva timp, ca, fara sa vreau mi-am creat mecanismul asta de aparare. Pe de-o parte, in felul asta pot sa pierd multe lucruri sau persoane. Pe de alta parte, ce nevoie am de oamenii care nu o suporta pe Sonia Alfa, care este parte din mine la fel de mult ca sora ei potolita? In plus, nu exista pentru mine moment mai placut (si amuzant!) ca momentul in care oamenii care imi cunosc o singura latura a personalitatii o descopera pe cealalta “Aaa, deci, stai, e mai mult decat atat?!/ Nu ma asteptam la asta!”. *La inceputul paragrafului, am spus “de cele mai multe ori”. Pentru exista momente in care sunt atat de trista/suparata/deprimata in care oamenii mai fac cunostinta cu o mica particica a mea, auto-distructiva, pesimista si in general, deloc placuta. Dar astea-s cazuri speciale si trebuie sa fi avut un motiv bun care sa ma aduca in coltul ala al mintii mele.*

Si bineinteles, fetele astea ale mele rebele, ies si ele sa se joace in functie de stare, si de obicei, dupa cum bate vantul (sunt gemeni, semn de aer, cred in lucrurile astea, don’t judge). Unul dintre marile avantaje care vin odata cu dualitatea este adaptabilitatea. Adica am capacitatea de a ma adapta la situatie, la persoana, la discutie.

Ce incerc eu sa zic (involuntar, ca m-am apucat de scris datorita unui gand aflat in plimbare la ore tarzii in mintea mea, nu neaparat ca sa trag vreo concluzie mareata) este, de fapt, un mare cliseu : DON’T JUDGE. Asta este o lectie pe care eu insami incerc sa mi-o asum. Nu judecati o persoana dupa aparente, dupa o discutie de 2 minute, dupa o reactie la un anumit stimul, sau, mai rau, dupa ce auziti prin popor. Am fost toata viata etichetata dupa anumite actiuni in anumite situatii, de oamenii care doar asta au vazut, fara sa se intrebe ce m-a determinat sa fac respectivele actiuni. Sau privita prin ochii altcuiva. Nu ma intelegeti gresit : nu sunt genul de persoana care pune pret pe imaginea mea in ochii altora (decat in ochii persoanelor care pentru mine conteaza). Dar incep sa ma gandesc din ce in ce mai des ca viata e deja destul de haotica si grea in unele momente si ca nu ar trebui sa purtam pe umeri presiunea pusa pe umerii nostrii de parerea negativa a celorlalti. Pentru ca nimeni nu vrea sa fie prost vazut din auzite si in anumite situatii, se pot rata sanse importante pentru simplul motiv ca nici macar nu ti s-a acordat ocazia de a le rata tu. Sau ceva de genul asta. Toata lumea duce o lupta. Cu noi insine, cu cei din jur sau cu intamplarile vietii. Daca nu stim de luptele astea, este gresit sa consideram ca ele nu exista. Si desi avem probleme si framantari diferite, greutatile le simtim toti, la fel. Daca ma cunosti intr-un moment in care tip de fericire, nu considera ca viata mea este facuta doar din momente frumoase. Daca ma cunosti cand sunt trista si tacuta, nu crede ca viata mea este un sir de intamplari urate. Daca ma cunosti cand sunt nervoasa si ai impresia ca mai am putin si scot flacari pe nas, nu te speria, ma aprind si ma sting la fel de repede. Daca atunci cand ma cunosti sunt vulnerabila, sa nu crezi, nici pentru o secunda, ca sunt naiva. Sunt mai mult de atat. TOTI SUNTEM MAI MULT DE ATAT.

P.S.Am plecat de undeva si am ajuns cu totul altundeva decat ma asteptam cand am inceput sa scriu :)). Mereu patesc la fel (eu v-am zis, prea multe ganduri!). Dar asta este frumusetea, nu? Sa tot mergi inainte, sau in stanga, sau in dreapta, dar niciodata sa nu stai pe loc.

P.P.S. Va multumesc mult celor care va rupeti cateva minute din viata asta, care oricum este prea scurta, ca sa ma cititi! Nu scriu cu intentia de a fi citita de 1.000.000 de persoane, scriu pentru ca asta este cutiuta mea in care imi pun ganduri la pastrare!

XoXo

Sursa foto : Pinterest

De unde vrei sa pleci si unde vrei s-ajungi?

 Ce vrei tu, cand esti doar tu cu tine? Care ti-e visu’? De unde vrei sa pleci si, mai ales, unde vrei s-ajungi?

Eu vreau sa fiu fericita. Mereu. Sa fiu fericita si cand rad si cand plang. Si cand stau si cand alerg. Si cand sunt inconjurata de oameni dragi si cand sunt singura. Vreau sa fiu fericita cand ma spal pe dinti. Vreau sa fiu fericita cand imi stric machiajul. Vreau sa fiu fericita cand ma uit la un serial si vreau sa fiu la fel de fericita cand citesc o carte. Ma rog, sa fiu fericita intruna. Vreau ca fericirea mea nu depinda de el. Sau de ea. Sau de ei. Dar sunt prea implicata. Sunt prea atasata de tot ce ma inconjoara, de cei care ma inconjoara. Sunt prea dependenta, ca s-o spun p-aia dreapta. Dar vreau sa fiu fericita. Pentru asta ma rog de fiecare data. Fie cum o fi, dar sa fiu fericita. Mai vreau si altele.

Vreau sa calatoresc. Nu sa ma duc pana la mare, sa ma fac varza pe Kudos si sa ma intorc in Bucuresti cu minusuri, in loc de plusuri, la toate capitolele. Vreau sa plec cate-o luna unde o-i vedea cu ochii. Sa plec in Africa sa dorm in cort si in Dubai sa fac plaja. Sa plec in America si sa ma plimb cu rolele pe faleza din Miami. Sa ma duc in Italia sa mananc paste si pizza si sosul lor de rosii. Vreau sa ma duc in Franta si sa aud in jurul meu limba asta care mi-a mancat zilele in liceu. Sa ma duc oriunde si sa intalnesc oameni. Sa vorbesc cu ei. Sa aflu : ei la ce viseaza? Ce culoare prefera? Daca le place vinul rosu sau vinul alb? Vreau sa merg peste tot. Cald, frig, umed, uscat, vant sau nu, le vreau pe toate!

Vreau sa NU fiu singura (suna ciudat, stiu, dar prefer sa “vreau” decat sa “nu vreau…”) . Decat in momentele alea in care trebuie. Ca acum. Tre’ sa invat sa fiu si singura, ca mai apoi sa ma bucur cu adevarat de prezenta celorlalti in viata mea. Dar in general, imi doresc sa fiu inconjurata de oameni frumosi. Ca ma mai scapa de greutatea aia pe care o simt pe umeri, cand se loveste privirea mea de ei. Vreau sa fiu inconjurata de oameni ca mine in aceeasi masura in care sunt inconjurata de oameni diferiti. Ca am de invatat de la fiecare, in mod egal. Vreau sa am o “jumatate”. Neaparat jumatate, nu sfert, pentru ca sferturi am avut deja si toate s-au sfarsit cu o durere in inima. O jumatate diferita si in acelasi timp la fel. Sa ma simt eu bine langa o persoana, ca numai in momentul ala pot s-o fac sa ma iubeasca. Si cu jumatatea aia sa merg si in cluburi sa ma zbantui si la o nunta in familie. Sa merg si la mare si la munte si in Auchan la cumparaturi de mop si galeata. Sa merg sa mananc si la un restaurant de 5 stele, unde nu stiu rolul tuturor furculitelor si sa mananc si a 2a zi omleta cu ce am gasit in frigider. Pentru ca eu asa sunt. Imi place si aici, si acolo. Si vreau sa stiu cum e peste tot. Si vreau sa ma bucur de toate experientele astea impreuna cu cineva, ca sunt tare vorbareata si extrovertita si am nevoie de cineva care sa-mi asculte prostiile. Si cineva cu care sa fac poze! Pentru ca pentru mine pozele sunt un moment pe care nu vreau sa-l uit, capturat. O secunda pe care vreau s-o pastrez asa cum e, fara sa-mi fie alterata in timp de memorie. Vreau sa fiu cu cineva care ma iubeste la fel de mult. Fix la fel, nu mai mult, nu mai putin. Si care ma vrea la fel de mult. Si vreau pe cineva care iubeste PISICILE la fel de mult (dintre toate, cred ca asta e cea mai importanta). Pentru ca….

… Vreau sa am un milion de animale. In special pisici, vreau sa am un milion de pisici grase si pufoase sau slabe si nu chiar atat de pufoase. Si vreau caini, rate, iepuri, pesti, dihori, soareci, si orice alta oratanie (nu serpi si nu paianjeni – cel putin, nu inca- ma sperie foarte tare). Si vreau sa am asa un loc mare pentru ei, ca sa nu-i tin inchisi in casa. Sa aiba loc sa alerge.

Vreau sa dansez. Nu neaparat sa dansez pe scena cu Usher (desi n-as refuza-o pe Beyonce – in caz ca o sa citesti vreodata asta, get back to me). Vreau sa dansez asa cum imi zice muzica. Sa dansez si in casa singura si in club alaturi de prieteni. Sa inchid ochii si sa mi se miste corpul in acord cu notele. Iubesc lumea dansatorilor. II iubesc pe oamenii care atunci cand danseaza, elibereaza o particica a lor si o impartasesc cu ceilalti. Te admir la fel de mult daca esti dansator profesionist si ai o tehnica impecabila, cat te admir si daca nu stii 1000 de miscari, dar traiesti in momentul ala tu cu muzica. I just love it, either way.

Vreau sa simt pasiune in fiecare actiune pe care o fac. Nu neaparat pasiunea >lipeste-ma de perete, trage-ma de par si rupe-mi hainele < (hmm, daca stau sa ma gandesc, tin neaparat s-o simt si p-asta din cand in cand), ci pasiunea >vai imi place atat de mult ca am invatat cum sa folosesc masina asta de spalat, incat o sa-mi spal si rufele curate pentru ca asa vreau<. Adica sa ma bucur de orice lucru pe care il fac.

Vreau sa am o cariera. DA. Mi-am ales si un domeniu in care… pasiunea pentru ceea ce faci + inspiratia + invatatul regulilor pe dinafara si jucatul cu ele + energie + perseverenta = LOVE. Adica relatii publice – aka NU relatii cu publicul, ci PR. Vreau sa am o slujba care sa ma sece de puteri, dar pe care s-o iubesc atat de mult incat sa nu mai conteze ca nu am dormit 48 de ore. Sa lucrez cu multinationale si cu ONG-uri. Sa lucrez pe bani multi ca sa pot sa ma plimb (vezi mai sus) si gratis cand sunt cazuri ce tin de umanitate, dragoste si suflet.

Vreau sa locuiesc in New York si in acelasi timp, in Bucuresti. Ca sa fiu aproape de mama si de familie. Vreau sa am o casa pe malul marii sau pe munte, vreau sa am si un apartament intr-un zgarie nori de unde sa vad Statuia Libertatii. Si apartamentul neaparat cu un perete din sticla, sa vad seara muuulte luminite.

Vreau multe. Dar la astea m-am gandit azi, 18.11.2014, ora 2.22.

XoXo